A FI DUMNEZEU !

Pățanii obișnuite. Viață cu tumult. Apoi câteva persoane, apar și distrug tot ce ai clăditbîntr-o secundă. Asta nu pentru că nu ai fi clădit solid, căci ceea ce ai clădit dainuie. Ci efectiv, alungându-te din propriul tău cuib.

Asemeni puiului de cuc. Poate știți că, cucul depune oul în alte cuiburi, iar acest pui de cuc eclozează primul și aruncă efectiv toate celelalte ouă din cuib afară, astfel rămânând singurul abitant al cuibului, și părinții, adoptivi de voie, de nevoie, îl vor hrăni și îndestula doar pe el, până la maturitate. Pleacă apoi fără să se uite în spate.

Eu, adoptiv părinte al unui astfel de pui de cuc, am considerat că acea plecare nu era o plecare definitivă, ci una menită să facă liniste și să se găsească un moment al discuților și al împăcări. Evident că nu aveam dreptate, mă amăgeam doar în acest fel. Plecarea în sine nu era decât o decizie, modul, timpul, felul ales erau însă definitorii și iluzorii. Am ales să ies să mă regăsesc urmând să încerc o conciliere a doua zi, neștiind cât greșesc de fapt. A doua zi aveam să mă găsesc într-un apartament pustiu. Nu pustiu pentru că plecase ci pustiu pentru că îl golise efectiv. Dar asta este o altă poveste

Stând și cugetând îmi reamintesc de cuc și prin frigul de afară și zeama lascivă pe care o simțeam în bocanci, am realizează că asemenea cucului, se comportă de fapt toată lumea, toți oamenii. Fiecare din intrații în viața cuiva, fac la fel, înlătură tot ce a fost înaintea lor, acolo.

Unele lucruri nu ai cum să le înlături însă. Spre exemplu, dacă în viața partenerei sau a partenerului au existat indivizi de care acestea/a au fost jignit, insultat, înjosit, umilit, bătut, va trebui să înlăture și aceste traume dau nu prea îi reușește acestui cuc, este handicapat, sau dacă au existat sau există copii, nu ai cum să înlături acest aspect.

Va fi greu, dar nu imposibil, să înlături trăiri dar nu oameni.

Un alt aspect către care îmi zburau gândurile era legat de oamenii învățați de mici cu violența, asemenea mie, ei vor fi sensibili la violență și nu tolera violența, mari fiind; oamenii frustrați de violență, pentru că mici find sau fricosi, nu au ripostat, sunt periculoși pentru că vor lovi înapoi fiind provocaţi. Erau gânduri legate de motivul pentru care ieșisem sa iau aer să mă răcoresc și să dau o pauză acelei persoane violente.

Trecut prin viață și călit în extremele acestea, nu îmi faceam prea mare grijă despre această plecare. Putram găsi un pat și un loc cald pentru o noapte. Am prieteni, nu?? Așa ar fi de presupus, dar lucrurile nu sunt deloc așa. Știi cum se spune, când îți e rău, toate converg în ați fi și mai rău. Nu am prieteni, nu am amici, nu vreau să facă un circ dintr-o poveste. Caut soluția cea mai rezonabilă. Un adăpost provizoriu pentru o seară, o noapte. Îl găsesc, în gară. Loc pestriț pe timp de zi, și nesigur pe timp de noapte. Mă salvează ținuta și vestimentația. E greu până și unui om de ordine sau unui polițist să ia la întrebări un om bine îmbrăcat. Adică în trend, nu gros.

Ore târzii, agitație multă. Oameni pe fugă, așa ca în gară. Încerc să imi iau o apă să nu stau cu stomacul gol. Abia atunci realizez că am plecat fără portofel. În buzunar, un leu. Greu de luat chiar și un pahar de apă cu un leu. Nu consider că este o problemă asta. În gări, pe peroane există cișmele. Mă cuibăresc pe o bancă în sala de așteptare, neâncălzită, dar oricum un adăpost bun pentru o noapte geroasă. Un cuplu, tânăr și un copil, aparent bolnav. Copilul se așează, și ei, în vecinatate. Mânați parcă de acea necunoscută ață, prin care oamenii se adună în grupuri mici, atunci când au necazuri și se găsesc unii pe alții.

Mă prefac preocupat, scot telefonul și intru pe net. Ascult însă discuția dintre adulții, însoțitori și părinți ai copilului așezat lângă mine.

Este vorba de bani, de acei puțini bani cu care trebuie să ajungă la București să îl poată interna pe copil pentru analize.

Situație dificilă, căci banii nu ajung pentru a se ajunge la Bucuresti. Cu toate eforturile abia ajung pentru 3 persoane până la Câmpina.

Discuțiile se poartă pe un ton jos și cu priviri vinovate. Privirea aceea plină de neputință a părintelui, acel soi de lacrimă neștearsă de la colțul ochiului, durerea mascată de privirea blândă și mângâierea copilului pe frunte. Decid să ceară, să facă încercarea asta. În ultimă instanță el se ridică si vine spre mine.

- Domnule, am o problemă, pot discuta cu dumneavoastră?

- Știu care este problema, dar chiar nu am cum să ajut în acest moment, v-aș spune și de ce, dar ar sunaca o scuza puerilă.

- Mă scuzați de deranj.

Rămas singur, îmi aduc aminte vag, că printre mulții mei cunoscuți am pe cineva care lucrează în gară și mă gândesc să încerc.

Găsesc persoana la caserie. Cu sau fără voie aceasta, mă invită în spatele caselor să stăm de vorbă. Îi spun pe scurt povestea cuplului și fără să o rog, sau să insist, ea merge la colegele ei și fiecare pune câte o sumă de bani. Mie îmi aduce un plic.

- Sper să ajungă !

O rog să-mi taie 3 bilete până la București. Număr banii din plic. Lipsea un leu. Îl scot din buzunar, il pun în teanc, achit și iau biletele. Îmi curgeau lacrimile pe obraz. Atâta bucurie pentru un leu, care putea folosi cuiva. Găsisem soluția pentru apă, deci nu mai aveam nevoie de acel leu.

Am iesit fără să spun un cuvânt, m-am dus în sala de așteptare. I-am găsit acolo, răvășiți, discutând și cerând unui alt domn măcar unu, doi, trei lei. Acesta refuza, spunându-le să meargă la muncă nu la cerșit.

Am scos biletele din buzunar, m-am apropiat de cel mic și i-am întins biletele. Acesta s-a uitat mult la mine. I-am pus biletele în poală și am plecat. Nu mai puteam sta acolo, să fiu luat drept bunul samaritean. M-am plimbat prin preajma gării cale de o oră, evitând să intru. Nu voiam să fiu vazut. Frigul însă m-a făcut să cedez. Era ora 4 de dimineață. S-a anunțat și trenul pentru București.

Citeam un ziar de la chioșcul din gară, nu mai eram atent la nimic din ceea ce exista în jur.

Un copil aparent bolnav, mă trage de pantaloni. Se uită la mine și îl recunoasc, în persoana micutului pregătit să ajungă la tratament și analize.

- Domnule, dumnezeu are barbă??

- În toate interpretările se spune că da.

- Dar este adevarat că se plimbă când și când printre noi??

- Se spune că da, pentru a vedea ce anume s-a schimbat de la momentul creației!

- Am să mă fac bine??

- Nu stiu, dar poți încerca, nu trebuie să abandonezi credința că da!

- Eu stiu că am să mă fac bine!

- De unde știi??

- Pentru că tata a spus ."doar dumnezeu ne putea ajuta acum !" Eu știu că tu ești, dar n-am să spun nimanui!

A fost doar o clipă parcă uitată undeva în memorie sau ștearsă de stresul zilei de azi ori poate de mâine. Aș fi putut întruchipa orice alt personaj în locul meu sau aș fi putut scrie sub forma unui observator absent. Am preferat însă să spun acest lucru așa cum a fost el, crud, simplu, real, surprins în naivitatea și credința unui copil, aparent bolnav, într-o zi în care viața mi-a arătat că nici un lucru bun, o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Acest bumerang obscen pe care îl trimiți în lume cu bunătate cu candoare și dăruire și îți vine înapoi cu vălmășie, durere, suferință. Povestea lui, a micuțului și a lor, a celor doi părinți a rămas acolo în mine ca un licăr plăpând de lumină, dincolo de râul care m-au cuprins chiar din acea dimineață.

Astfel cred că ne rămân toate poveștile frumoase iar pe cele urâte le evităm chiar dacă ne-au marcat ireversibil.

Publicat de psiholog Ⓜ️